În liceu, deşi atunci au apărut primele întrebări, n-am conştientizat toate aceste lucruri. Jucam în echipa de baschet, iar marii rivali erau cei de la Goga, liceu cu predare în limba română. Eu aveam numai prieteni maghiari şi chiar dacă nu aveam nimic cu ceilalţi colegi, nu mă prea amestecam cu ei. Apoi ne-am împrietenit. Jucând în liceul lor în fiecare weekend, ieşind la bere, mi s-a schimbat oarecum perspectiva. Am descoperit că nu sunt diferenţe fundamentale între noi. Aşa cum pe mine mă atrăgeau româncele, lor le plăceau unguroaicele. Ne jucam aceleaşi jocuri pe calculator. Ne îmbătam la fel. Ne plăcea baschetul la fel de mult. Ştiam că au şi ei naţionaliştii lor, aşa cum îi aveam şi noi pe ai noştri.

De atunci urăsc generalizările idioate de genul: „Cu tine n-am probleme, tu eşti ok. Dar pe restul ungurilor nu îi sufăr”. Nu există aşa ceva. Există doar oameni care reuşesc să-i respecte pe cei din jurul lor şi oameni care nu. În liceu am învăţat că un minim de bun simţ face diferenţa.

Aveam 13 ani și eram cu echipa de baschet la un cantonament la centrul de la Cerbul, Căprioara și Vânătorul. Stăteam în public la semifinala turneului unde echipa din Sf. Gheorghe juca. Țin minte și acum că cineva din public a urlat: hai bă că nu sunteți români dacă lăsați ungurii să ia o medalie. Nu înțelegeam de unde venea disprețul pentru oameni care doar vorbeau o altă limbă.

Ceva ani mai târziu, când eram în clasa a noua, mersesem cu consiliul elevilor la o adunare în Mureș. M-am întâlnit atunci cu câțiva membri din consiliul maghiarilor. Am stat până în miez de noapte, cântând la chitară și povestind. Am înțeles că nici ei nu înțelegeau de ce maghiarii din jurul lor disprețuiau românii.

Ce bine ar fi dacă am rămâne mici. 👶🏻👶🏿